„O dată cu binele s-a născut şi răul, o dată cu lumina s-a ivit întunericul...”- Alecu Russo, Poezia poporalăI.

Se poate demonstra, aşa cum au intuit Russo şi Alecsandri, că în plan poetic şi ontologic (sau, dacă vreţi, sacru, hermeneutic, lingvistic etc) “Mioriţa” este una din cele mai superbe creaţii ale spiritului? Si că, aşa cum spunea şi Sadoveanu, nici Alecsandri, nici vreun alt poet, oricât de mare, n-ar fi fost în stare să compună „Mioriţa”? După opinia noastră – da! Adâncimea acestei complexităţi poetice este atât de uriaşă încât se poate spune chiar mai mult: “Mioriţa” nici nu poate fi cuprinsă integral de spiritul uman. şi că originea ei, aşa cum arăta Al. Hâjdău pentru Poezia Divină, poate fi mai veche decât fenomenul homo sapiens. Această afirmaţie, cel puţin la prima vedere, pare iresponsabilă. Cum aşa, o creaţie poetică scrisă cu litere şi cu foneme omeneşti, într-o limbă vorbită de peste 30 milioane de oameni, în metri obişnuiţi, cu o rimă simplă din 5 şi 6 silabe, cu o sursă destul de sigură la timpul când a fost descoperită – Alecu Russo, Soveja, >>>>>

Legendele sunt un izvor permanent de cunoaştere a vieţii şi a credinţei populare din timpuri străvechi.
O călătorie de cercetare, la faţa locului, a trecutului îndepărtat al patriei mele – măreaţa Dacie – mi-a adus revelaţii uluitoare pe care sufletul meu însetat de adevăr şi dreptate le-a primit cu recunoştinţă şi infinită mândrie.
……………………………………………………………………………………………………………………………………
Marele Zeu, zeul suprem al celor văzute şi nevăzute, şi-a îndreptat privirea atotputernică spre Pământ şi a decis că este timpul să creeze fiinţe umane care să se bucure de frumuseţile şi bogăţiile terestre. Prin respiraţia sa divină, el a creat, întîi şi-ntâi, şapte zei pe care i-a numit Zeii Genezei. Conducătorul lor era Daksha, potrivit unei vechi legende din cultura vedică. După ce a cercetat cu atenţie întregul Pământ, Daksha a găsit, în sfârşit, cel mai frumos loc unde munţi mândri, acoperiţi de zăpezi, sărută înaltul albastru al cerurilor şi îşi desfată privirea pe întinsul dealurilor blânde, >>>>>

De mult, din vremurile vechi vieţuiau în pădurile din împrejurimile satului meu natal, Modoia, oameni uriaşi, care cu timpul au devenit tot mai rari prin locurile acelea. Amintiri despre ei mai păstrau uncheşii, aceia care treceau de optzeci-nouăzeci de ani şi care mai aveau vii şi mărturiile strămoşilor. Uriaşii locuiau în ascunzători săpate adânc în pământ, în miezul pădurii, prin văile negre, acolo unde nu erau tulburaţi de nimeni. Fiarele pădurii nu ajungeau până la ei şi apoi nici nu îndrăzneau, că erau imediat prinse, ca nişte jucării, de mâinile uriaşilor. Pământul, apa şi natura era tot ce le trebuia acestor oameni ai vremurilor apuse. Altfel duceau o viaţă ticnită în liniştea lor, din cariera de pământ, unde îşi făceau veacul.
„Trecea rar câte unul, spunea Moşul Mangu, de credeai că umblă un copac gol de frunze pe drum. Înfigea un picior în prundul Cernişoarei şi pe celălalt în dealul Scoruşului. Se ducea spre râul Luncavăţ. Rareori mergea pe lumină. De obicei ieşea când se îngâna ziua cu noaptea. Nu pricinuia rău nimănui, însă oamenii se temeau să dea ochi cu el şi asta din pricină că era ditamai namila şi circulau fel de fel de zvonuri în legătură cu prezenţa lui în pădurile noastre. I se spunea Jidov fiindcă erau uriaş, cu multă putere. >>

A. Preliminarii
Tema abordată nu a fost tratată în literatura română de specialitate decât sub forma unor referinţe tangenţiale, mai bine-zis prin analiza întâmplătoare, sub aspectul dreptului cutumiar, a unor unităţi paremiologice, deşi în alte culturi tema a stârnit demult interes şi a generat analize ample². Sperăm că prin această lucrare să stârnim interesul specialiştilor şi nu numai, astfel încât proverbul românesc să fie analizat în profunzime şi sub acest aspect.
Pentru alcătuirea prezentei lucrări am analizat un număr de aprox.120.000 unităţi paremiologice (proverbe, zicători, expresii) româneşti, aflate în colecţia lui Iuliu Zanne³. Fără îndoială că cercetarea poate şi trebuie extinsă la întregul tezaur paremiologic românesc şi sperăm că Arhiva Naţională de Folclor din Cluj-Napoca va reuşi cât mai curând să dea la lumină antologia exhaustivă a zestrei paremiologice româneşti, aşa cum şi-a propus. Lucrarea noastră nu reuşeşte să epuizeze tema; s-ar realiza atunci o adevărată teză de doctorat, ci nu doar o lucrare de seminar. Sperăm însă că vom trezi interesul şi vom face început unui şir de lucrări în domeniu. S-ar merita cu prisosinţă. >>>>>

• ~Alexandru Nemoianu : ” CRĂCIUNUL ŢĂRANILOR ROMÂNI “
• ~ANALIZE ŞI CERCETĂRI - Adrian Botez: „Crăciunul, Anul Nou, Ursul – în tradiţia tracico-românească“
• ~ANALIZE ŞI CERCETĂRI - Alexandru Stănciulescu - Bârda : „Colinde“
• ~ANALIZE ŞI CERCETĂRI - George Liviu Teleoacă: Originea cuvântului Crăciun şi semnificaţia originară a sărbătorilorde Crăciun
• ~Prof .Pavel Panduru : “Obiceiuri , datini si credinte romanesti in perioada sarbatorilor de iarna in Almaj “
• ~ALTE STUDII SI CERCETARI>>aici >

S-a spus de foarte multe ori că Poporul Român a apărut în istorie, „s-a născut” creştin. Românii nu păstreaza amintirea unui „evenghelizator”, nu au o dată fixă după care s-ar fi întemeiat ierarhie şi rânduială bisericească şi nu au nici monumente măreţe care să vorbească despre vechimea creştinismului la Nord de Dunăre.Dar dovada vechimii creştinismului la Români poate fi lesne aflată în altă parte. Această vechime este săpată în inimile oamenilor şi profunda înţelegere a vieţii creştine a fost trecută din generaţie în generaţie din vremi imemoriale. Altcum nu poate fi înţeles modul în care cei mai autentici reprezentanţi ai Poporului Român, ţăranii, „oamenii pământului”, ştiu să întâmpine şi să trăiască sărbătorile creştine. Această profundă înţelepciune duhovnicească este poate mai impresionantã la Naşterea Domnului.Ţãranii Români nu comemoreazã Naşterea Domnului ci o întâmpină, an după an, ca pe o realitate vie şi o experienţă personală. Ţăranii Români nu spun „Hristos s-a născut”, ei spun „Hristos se naşte”.>>>

Tradiţia creştină şi cea “păgână” se împletesc şi se contopesc atât de ciudat, în ce priveşte semnificaţia Crăciunului şi Anului Nou, la români, încât simţim nevoia să ne alăturăm unor vestiţi folclorişti şi iniţiaţi, spre a decanta măcar câteva simboluri abisale, pre-creştine.
Puţini dintre copii mai simt, astăzi, în localităţile României, cum sufletul lor e cuprins, în nopţi îngheţate, înalte şi strălucind de lumini gheţoase şi magice - de o teribilă nelinişte, în care teroarea mistică se amestecă, inexplicabil, cu bucuria ascunsă – precum atunci când începea, pe vremuri, să se desfăşoare, pe uliţe şi străduţe, marele, tainicul şi blândul Spectacol-Ritual al Crăciunului, respectiv cel efervescent, violent şi fermecat al Anului Nou. Se simţea, în aer, cum plutesc duhurile puternice ale unor bătălii crâncene - şi noaptea părea, totodată înspăimântătoare şi magică: în case, gospodarii, cu toată familia strânsă în jurul vetrei, în care jarul (de pe urma arderii unui buştean enorm) pâlpâia misterios - aşteptau să se petreacă ceva cu totul extraordinar şi minunat. Pe uliţe, pâlcuri de măşti terifiante, obiceiul ca marile cete de “iniţiaţi” să-i ia la goană, prin zăpadă, pe copiii-”mucoşii” curioşi, dar neiniţiaţi - făceau, de Anul Nou, spaima şi deliciul sărbătorii. Şi, mai cu seamă, URSUL-Mască, în acest teatru sacru, cu scălâmbăielile şi mormăielile lui ameninţătoare - era centrul groazei şi atenţiei fascinate!
Despre Crăciun, Petru Caraman, în Substratul mitological sărbătorilor de iarnă la români, Iaşi, 1931 – spune: “Crăciunul pare a cuprinde >>>>>

Într-unul din anii trecuţi, în preajma Sfintelor Sărbători ale Crăciunului, vă vorbeam despre Colinde. Analizam acolo originea, conţinutul, forma şi răspândirea colindelor. Ajungeam astfel la concluzia că ele au fost o adevărată Biblie nescrisă a neamului românesc. Toate marile evenimente din istoria mântuirii neamului omenesc menţionate în Biblie sunt reflectate în colinde. Ele s-au răspândit de la o margine la alta a pământului locuit de români, indiferent de graniţele politice vremelnice, contribuind din plin la formarea, cristalizarea, îmbogăţirea şi unitatea limbii române. Poate şi datorită lor, românii din Dobrogea se înţeleg perfect cu cei din Maramureş, cei din Banat cu cei din Basarabia, cei din Oltenia cu cei din Bucovina. Socotim că ar mai fi de adăugat un amănunt privind originea, naşterea colindelor, mai ales că numărul lor este de ordinea sutelor. Se ştie că sute de ani limba oficială în Biserică era cea greacă sau cea slavonă. Oamenii veneau la biserică şi ascultau înmărmuriţi bolboroseala preotului. Era o limbă pe care nici preotul n-o înţelegea de cele mai multe ori. Doar predica preotului şi câteva rugăciuni rostite de preot în româneşte erau singurele momente din slujbă, pe care omul din popor le înţelegea şi le reţinea pentru sine. Preoţii mai inimoşi şi mai conştiincioşi adunau copii din sat în după-amiezele duminicilor şi sărbătorilor şi, în tinda bisericilor, îi învăţau ;ititul. scrisul şi socotitul. Nu numai atât! îi învăţau şi un pic de :eologie. Pentru ca aceste cunoştinţe să fie reţinute, preotul le dădea turnura unor cântece populare, cu care copii erau obişnuiţi. Ei le învăţau repede şi le cântau la şezători >>>>

Cu puţin înainte de Sfintele Sărbători ale Crăciunului, câteva lucrări publicate în presa românească din ţară şi din afara ţării au repus în discuţie vechimea precreştină a acestei mari sărbatori creştine. În revista AGERO (www.agero-stuttgart.de) doamna Dr. Valerica Draica semnează articolul Prezenţa Divinităţii în colindele româneşti, doamna Camelia Tripon ne propune anumite explicaţii sub titlul In aşteptarea lui Moş Crăciun, iar doamna Julia Maria Cristea (Christea) într-un mai amplu studiu de istorie şi etnografie, intitulat Sărbătorile Crăciunului descoperă şi ne descoperă că la germanici şi la scandinavi sărbătoarea de la sfârşitul lunii decembrie fusese un prilej de cinstire a marelui zeu Odhin, deşi pornise de la ideea că rădăcinile adânci ale sărbătorii se află în Cultul soarelui.

În revista FORMULA AS Nr. 748, doamna Aurora Peţan, ca bună cunoscătoare a ceea ce s-a mai putut salva din plăcuţele de plumb de la Sinaia, prezintă în premieră absolută o asemenea plăcuţă în care Sacrificiul dacic al porcului bine atestat pentru sfârşitul neoliticului, este consacrat învierii zeului. Urmând firul dovezilor pe care le scoate la lumină, şi doamna Aurora Peţan regăseşte, la originea sărbătorii, existenţa unei mari divinităţi despre care arată că „oamenii acelor vremi credeau intr-o divinitate a învierii şi a vieţii de dincolo care guverna ritmul vieţii lor pământene.”, deşi nu ezită să vehiculeze, alături de celelalte autoare, această idee a zeificării soarelui apărută mult mai târziu >>>>>George Liviu Teleoaca